Când ești iubit(ă), dar nu simți nimic

Din perspectivă holistică, emoțiile nu sunt simple reacții mentale, ci experiențe integrate care implică simultan corpul, sistemul nervos, memoria emoțională și convingerile profunde despre sine și relații. De aceea, a simți iubirea nu este un proces automat, chiar și atunci când ea este clar prezentă în viața noastră.

Atunci când cineva nu simte iubirea, deși aceasta este evident manifestată prin gesturi, grijă și prezență, cauza reală nu este lipsa iubirii, ci un blocaj în capacitatea de a o recepta. Acest blocaj apare, de cele mai multe ori, ca mecanism de protecție format în urma experiențelor timpurii.

Atașamentul din copilărie și modul în care învățăm să simțim iubirea

Teoria atașamentului arată că relațiile timpurii cu figurile de îngrijire creează un „model intern” despre ce înseamnă iubirea și siguranța emoțională. Modul în care am fost văzuți, ținuți, validați sau respinși în copilărie influențează profund felul în care percepem iubirea la maturitate.

Cercetările indică faptul că persoanele cu atașament evitant pot primi iubire, dar o resimt slab sau deloc, în timp ce persoanele cu atașament anxios tind să simtă iubirea doar în contexte intense, instabile sau încărcate emoțional. Un studiu publicat în Journal of Personality and Social Psychology (2010) arată că adulții cu atașament evitant prezintă o activare emoțională redusă în situații de apropiere, chiar dacă, la nivel conștient, își doresc relații intime.

Cu alte cuvinte, iubirea calmă, constantă și sigură nu este recunoscută de sistemul emoțional ca fiind „iubire adevărată”, pentru că nu seamănă cu tiparul învățat inițial.

Sistemul nervos și paradoxul siguranței emoționale

Din perspectiva neuroștiinței, sistemul nervos nu caută neapărat ceea ce este sănătos, ci ceea ce este familiar. Dacă cineva a crescut într-un mediu emoțional imprevizibil, în care iubirea era asociată cu tensiune, retragere sau condiționare, intensitatea ajunge să fie confundată cu conexiunea.

Cercetările lui Stephen Porges, prin Teoria Polivagală, arată că un sistem nervos obișnuit cu stresul poate percepe siguranța ca lipsă de emoție, gol sau chiar plictiseală. În acest context, iubirea sănătoasă nu activează reacția emoțională așteptată. Nu pentru că nu este profundă, ci pentru că nu este amenințătoare.

Stima de sine scăzută și filtrarea iubirii primite

Un alt factor major care influențează capacitatea de a simți iubirea este imaginea de sine. Studiile din psihologia relațională arată că persoanele cu stimă de sine scăzută tind să subestimeze iubirea primită și să interpreteze gesturile de afecțiune ca fiind temporare, condiționate sau motivate de obligație.

Atunci când cineva nu se simte, în profunzime, demn de iubire, orice dovadă externă este filtrată și anulată intern. Iubirea există, dar nu este integrată emoțional, pentru că nu se aliniază cu convingerile despre sine.

Depresia, trauma și amorțeala emoțională

Este important de menționat că uneori incapacitatea de a simți iubirea este legată de depresie sau de experiențe traumatice nerezolvate. Cercetările publicate în American Journal of Psychiatry arată că depresia este frecvent asociată cu anhedonia, adică pierderea capacității de a simți plăcere, conexiune și emoții pozitive.

În aceste situații, iubirea nu lipsește din viața persoanei, însă sistemul emoțional este temporar dezactivat ca mecanism de supraviețuire. Din perspectivă de coaching , acest aspect trebuie abordat cu blândețe și discernământ, nu cu presiune sau auto-judecată.

Limbajele iubirii și nevoile emoționale neîmplinite

Un alt motiv pentru care iubirea nu este simțită ține de diferențele dintre modul în care este oferită și modul în care este recepționată. Iubirea poate fi prezentă prin stabilitate, fapte concrete sau prezență constantă, însă dacă nevoia emoțională principală este validarea verbală sau exprimarea afectivă directă, mesajul ajunge incomplet.

În acest caz, iubirea există, dar nu este tradusă într-o formă ușor de recunoscut de către sistemul emoțional al persoanei.

De ce capacitatea de a simți iubirea începe din interior

Un principiu esențial în coaching este acela că relația cu sinele determină relația cu iubirea primită din exterior. Capacitatea de a simți iubirea altora este direct proporțională cu capacitatea de a fi în contact cu propriile emoții, nevoi și limite.

Studiile despre auto-compasiune, realizate de Kristin Neff, arată că persoanele care practică acceptarea de sine percep mai clar sprijinul emoțional, se simt mai conectate în relații și au o reglare emoțională mai sănătoasă. Nu pentru că primesc mai multă iubire, ci pentru că pot rămâne deschise în fața ei.

Iubirea nu lipsește, ci accesul la ea

Dacă ești iubit(ă) și totuși nu simți asta, nu este un defect de caracter și nu înseamnă că este „ceva în neregulă” cu tine. Este un semnal că sistemul tău interior a învățat, cândva, să se protejeze prin închidere.

Iubirea nu trebuie intensificată și nici demonstrată mai tare. De cele mai multe ori, procesul de vindecare constă în redeschiderea capacității de a o simți, în ritmul potrivit și într-un spațiu de siguranță.