Când nu mai ai nevoie de cuvinte

Un limbaj pe care l-am învățat fără să-mi dau seama

De când Onyx a intrat în viața mea, am început să observ cât de multe lucruri pot fi comunicate fără cuvinte. Nu mă refer la ceva misterios și nici la ideea romantică potrivit căreia, atunci când iubești pe cineva, ar trebui să îi poți citi gândurile. Mă refer la ceva mult mai simplu și, poate tocmai de aceea, mai profund: atenția pe care o acordăm unei alte ființe ajunge să creeze, în timp, un limbaj comun.

Onyx este o pisică foarte comunicativă, dar nu neapărat în felul în care m-aș fi așteptat. Nu miaună continuu atunci când își dorește ceva. De cele mai multe ori, îmi arată. Dacă vrea să ne jucăm, se poate așeza lângă jucăriile ei și mă privește. Alteori îmi arată cu lăbuța. Dacă nu observ imediat, găsește o poziție din care să intre inevitabil în câmpul meu vizual. Uneori văd doar două urechiușe și niște ochi mari care mă urmăresc cu atenție de lângă pat și deja știu că există o solicitare.

Nu am înțeles toate aceste gesturi din prima. Nici nu aveam cum. Dar mi-am dat seama surprinzător de repede ce înseamnă. Un comportament s-a repetat, apoi altul, iar eu am început să fac legătura dintre gest și ceea ce urma. Ea îmi arăta ceva, eu răspundeam, iar data următoare același semnal avea deja o semnificație pentru mine.

Fără să ne propunem, am început să ne construim propria limbă.

Când o privire devine o propoziție

Există momente în care Onyx nu face aproape nimic. Pur și simplu se uită la mine. Pentru altcineva, poate că este doar o pisică ce privește un om. Pentru mine, însă, aceeași privire poate avea semnificații diferite în funcție de locul în care se află, de poziția corpului, de ceea ce făcea cu câteva secunde înainte și de ceea ce urmează să facă.

Dacă observă o insectă, devine atentă într-un anumit fel și îmi atrage și mie atenția asupra locului respectiv. Dacă aude pe cineva la ușă , merge spre ușă și urmărește zgomotul. Dacă vrea să ne jucăm, se poziționează lângă jucării și mă privește până când înțeleg. Dacă vrea apropiere, vine pur și simplu lângă mine sau se așază pe mine și adoarme în timp ce eu îmi continui lucrul.

Interesant este că vocea pare să o folosească uneori în alt scop. Atunci când eu vorbesc cu ea, Onyx îmi răspunde adesea prin triluri. De aceea, uneori am senzația amuzantă că ne-am împărțit comunicarea: când își dorește ceva, îmi arată; când eu încep conversația, participă și ea.

Evident, nu știu ce gândește o pisică și nu pretind că îi pot traduce fiecare gest. Dar nici nu este nevoie. Important este că, prin repetiție și atenție, am ajuns să recunosc multe dintre semnalele ei.

O privire care la început nu însemna nimic pentru mine a devenit, în timp, aproape o propoziție.

Aproape telepatic

Există relații în care ajungi să ai impresia că celălalt îți citește gândurile. Uneori nici nu ai terminat o propoziție și știe deja ce urmează să spui. Alteori te privește și își dă seama că ceva nu este în regulă, deși tu nu ai spus nimic.

Nu cred că este nevoie de vreo explicație misterioasă pentru asemenea momente. Ceea ce pare aproape telepatic este, de multe ori, rezultatul unei atenții foarte bune.

Atunci când observi în mod repetat o ființă, creierul începe să recunoască tipare. Un anumit gest este urmat de un anumit comportament. O anumită expresie apare într-un anumit context. Tonul vocii se schimbă într-un fel atunci când persoana este obosită și în alt fel atunci când este supărată. Treptat, nu mai procesezi conștient fiecare indiciu. Pur și simplu începi să știi.

Asta s-a întâmplat foarte repede între mine și Onyx. Ea a descoperit ce gesturi înțeleg eu, iar eu am descoperit cum își exprimă ea diferite nevoi. Comunicarea noastră a devenit mai eficientă tocmai pentru că fiecare interacțiune nouă nu mai începe de la zero. Avem deja o istorie comună.

Și mi-am dat seama că același mecanism există, la un nivel mult mai complex, și între oameni.

Relațiile profunde își construiesc propria limbă

La începutul unei relații, avem nevoie de foarte multe cuvinte. Încă nu știm cine este celălalt. Nu știm ce înseamnă tăcerile lui, ce îl liniștește, ce îl irită, ce îl face să se retragă sau cum arată atunci când are nevoie de apropiere. Întrebăm, explicăm și, inevitabil, interpretăm uneori greșit.

Dar, dacă relația continuă și există atenție reciprocă, începe să apară ceva ce nu poate fi obținut într-o conversație de câteva ore. Începem să învățăm omul.

Ajungem să recunoaștem diferența dintre o tăcere obișnuită și una care ascunde o supărare. Observăm o schimbare foarte mică a expresiei. Ne dăm seama că celălalt este obosit înainte să spună acest lucru. Uneori știm când are nevoie să vorbească, iar alteori înțelegem că cel mai bun lucru pe care îl putem face este să nu insistăm și să rămânem pur și simplu lângă el.

Aceste lucruri nu apar pentru că două persoane devin identice și nici pentru că una dobândește capacitatea de a citi mintea celeilalte. Apar pentru că oamenii care sunt cu adevărat prezenți într-o relație acumulează mii de informații mici unul despre celălalt.

Intimitatea este construită și din aceste observații aparent neimportante.

Să fii atent este o formă de apropiere

Ne gândim adesea la relațiile profunde prin prisma marilor momente: conversații importante, declarații, experiențe trăite împreună, dificultăți depășite sau ani petrecuți unul lângă celălalt. Toate acestea contează. Dar există și o dimensiune mult mai discretă a intimității.

Să observi.Să îți amintești.Să înveți.

Să știi că celuilalt îi place un anumit lucru fără să fie nevoie să întrebi pentru a zecea oară. Să recunoști o schimbare a dispoziției fără să presupui imediat că are legătură cu tine. Să înțelegi când este momentul să întrebi și când este mai bine să lași puțin spațiu. Să observi ce îl bucură, ce îl obosește, ce îl face să se simtă în siguranță și ce îl determină să se închidă.

Într-un anumit sens, a cunoaște pe cineva înseamnă să construiești în interiorul tău o hartă din ce în ce mai detaliată a acelei persoane. Harta nu va fi niciodată perfectă, pentru că oamenii se schimbă, iar noi nu avem acces direct la lumea interioară a altcuiva. Dar poate deveni suficient de bună încât să nu mai avem nevoie de explicații pentru fiecare lucru mic.

Atenția repetată devine familiaritate. Familiaritatea creează înțelegere. Iar înțelegerea creează acel sentiment atât de particular de a fi cunoscut.

„Dacă mă iubești, ar trebui să știi” nu este același lucru

Există însă o capcană importantă. Comunicarea subtilă dintr-o relație profundă nu trebuie confundată cu pretenția ca celălalt să ne ghicească nevoile.

„Dacă mă iubești, ar trebui să știi ce vreau” poate suna romantic, dar în realitate poate deveni o formă foarte ineficientă de comunicare. Celălalt poate să ne cunoască extraordinar de bine și totuși să nu știe ce gândim într-un anumit moment. Putem avea o reacție nouă. Putem avea o nevoie pe care nu am mai avut-o. Putem chiar să ne schimbăm. În lucrurile importante, responsabilitatea de a vorbi rămâne.Dacă ceva mă rănește, trebuie să pot spune. Dacă am nevoie de ceva important, trebuie să pot cere. Dacă o limită a fost încălcată, nu este corect să aștept ca celălalt să descopere singur. Iar dacă există un conflict, o privire nu poate înlocui o conversație sinceră.

Comunicarea profundă nu înseamnă eliminarea cuvintelor. Înseamnă că, pe lângă cuvinte, există încă un strat al relației.Este diferența dintre a pretinde „trebuie să știi ce vreau” și a descoperi, uneori cu surprindere: „nici măcar nu a trebuit să-ți spun și ai observat”.

Prima este o pretenție. A doua este intimitate.

A fi cunoscut este diferit de a fi doar ascultat

Poate că una dintre nevoile noastre relaționale cele mai profunde nu este doar să fim ascultați, ci să fim observați.Există o diferență între cineva care află lucruri despre noi pentru că i le spunem și cineva care, după suficient timp petrecut împreună, începe să ne cunoască dincolo de ceea ce declarăm despre noi.

Cuvintele spun cine credem că suntem. Comportamentul spune adesea mult mai mult.Un om atent vede ambele lucruri.

În relațiile profunde nu mai cunoaștem doar povestea pe care celălalt o spune despre sine. Îl vedem obosit, fericit, iritat, speriat, entuziasmat, vulnerabil. Îl vedem atunci când îi ies lucrurile și atunci când nu îi ies. Îi descoperim contradicțiile, calitățile, limitele și micile particularități pe care probabil nici el nu le observă întotdeauna.

Și, dacă relația este sănătoasă, din toate acestea nu construim o armă împotriva lui. Construim înțelegere.

Lecția simplă a unei pisici

Onyx nu știe nimic despre toate aceste lucruri. Nu știe că eu pot transforma felul în care mă privește într-o reflecție despre relațiile umane. Ea își vede liniștită de viața ei, își aduce jucăriile, îmi arată cu lăbuța, urmărește insectele, inspectează zgomotele și mă privește insistent atunci când consideră că ar trebui să fac ceva.

Eu sunt cea care a observat cât de repede s-a construit între noi un limbaj. Poate că tocmai simplitatea lui m-a făcut să mă gândesc mai mult la felul în care comunicăm cu oamenii. Pentru că mi-a amintit că apropierea nu se construiește numai prin ceea ce spunem. Se construiește și prin disponibilitatea de a-l observa pe celălalt suficient de atent încât, treptat, lucrurile mici să înceapă să aibă sens.

Nu cred că scopul unei relații este să ajungem să nu mai avem nevoie de cuvinte. Dimpotrivă, relațiile bune au nevoie de conversații clare și sincere.

Dar cred că există ceva foarte frumos în momentul în care cuvintele încetează să mai fie singurul nostru limbaj.

Când o privire capătă sens. Când un gest mic este observat. Când celălalt știe că ceva s-a schimbat înainte să-i explici. Când te simți suficient de cunoscut încât nu trebuie să traduci permanent fiecare parte din tine.

Poate că aceasta este una dintre formele cele mai subtile ale intimității: nu să avem pe cineva care ne citește gândurile, ci pe cineva care a fost suficient de atent încât să învețe să ne citească pe noi.

Coaching cu Ioana Coman

Ofer sesiuni individuale de coaching pentru persoanele care vor să înțeleagă mai bine dinamica relațiilor lor, să își stabilească limite sănătoase, să își recapete autonomia și să ia decizii mai clare despre ceea ce își doresc mai departe.

Coachingul meu nu se limitează însă la relații. Lucrez holistic cu obiective de dezvoltare personală, inclusiv schimbări de stil de viață și nutriție, carieră, obiective profesionale, încredere în sine, organizarea vieții și perioadele în care simți că ai nevoie de o nouă direcție.

Scopul nu este să îți spun eu cum trebuie să îți trăiești viața. Este să te ajut să vezi mai clar ce îți dorești tu, ce te ține pe loc și ce poți schimba concret.

Poți găsi mai multe articole pe https://www.ioanacomancoaching.com/ro/blog-ioana-coman-coaching sau poți https://www.ioanacomancoaching.com/ro/sesiune-individuala-de-coaching-ioana-coman-coaching.

Ioana Coman Coaching

Termeni și condiții

Politica de confidențialitate

Sesiunile sunt disponibile online. Pentru întrebări sau pentru a programa o sesiune, mă poți contacta la: ioanacomancoaching@yahoo.com

Urmărește Ioana Coman Coaching pe Instagram: @ioanacomancoaching https://www.instagram.com/ioanacomancoaching/

Ioana Coman Coaching — proiect fondat de Ioana Elena Coman

Blog

Despre mine

Coaching 1:1

Contact