Ce m-a învățat pisica mea despre schimbare, adaptare și relații

Privind astăzi acele filmări, contrastul mi se pare extraordinar. Văd o pisicuță foarte slabă, abia venită de pe stradă, care încă trebuia să se refacă fizic. Dar văd în același timp ochii aceia enormi îndreptați spre mine, atenția cu care urmărea ce fac și disponibilitatea ei de a încerca ceva nou. Corpul ei avea nevoie de hrană și odihnă. Mintea ei avea nevoie de joacă, curiozitate și provocări.

Când salvăm un animal, ne concentrăm firesc asupra lucrurilor urgente: hrană, apă, adăpost și sănătate. Toate sunt esențiale. Dar după ce apare siguranța începe o altă parte a procesului. Nu mai este suficient doar să supraviețuiești; trebuie să începi să trăiești. Pentru Onyx, asta a însemnat explorarea apartamentului, interacțiunea cu mine, învățarea și joaca. Multă joacă. Aveam să aflu ulterior CÂT de multă joacă. :)))

Siguranța este începutul, nu sfârșitul dezvoltării

Experiența cu Onyx mi-a amintit de un principiu important și în coaching. Schimbarea nu apare întotdeauna pentru că cineva ne spune ce facem greșit sau ne explică ce ar trebui să devenim. Uneori oamenii evoluează mai ușor atunci când există suficientă siguranță pentru a experimenta, suficientă curiozitate pentru a încerca ceva nou și suficientă libertate pentru a greși fără să fie pedepsiți pentru fiecare pas imperfect.

Există o diferență importantă între a încerca să „repari” pe cineva și a crea condițiile în care acea persoană poate să crească. Coachingul, în forma în care îl înțeleg eu, nu înseamnă să modelezi omul după propria ta imagine sau să-i spui cine ar trebui să fie. Înseamnă și să-l ajuți să observe ce există deja în el, ce îl împiedică să folosească acele resurse și ce poate face diferit pentru a ajunge acolo unde își dorește.

În primele filmări cu Onyx, personalitatea pe care o cunosc astăzi era deja acolo. Eu nu i-am creat curiozitatea, inteligența sau energia. Am putut însă să-i ofer un mediu în care toate acestea să înceapă să se manifeste. Uneori și oamenii au resurse pe care nu le folosesc nu pentru că acestea nu există, ci pentru că anumite experiențe, frici sau contexte nu le-au permis încă să le dezvolte.

Adaptarea nu s-a produs într-o singură direcție

La început am presupus firesc că Onyx este cea care trebuie să se adapteze la viața mea. Ea trebuia să învețe casa, rutina, limitele și modul în care comunic eu. Și a învățat toate acestea foarte repede. Numai că, în timp ce ea se adapta la lumea mea, fără să-mi dau seama, am început să mă adaptez și eu la lumea ei.

Am învățat cum îmi cere atenție, când vrea să se joace, când devine prea stimulată și când vrea pur și simplu să fie aproape de mine. Am descoperit că jucăriile automate pot să se învârtă prin casă cât vor ele, pentru că Onyx preferă, de cele mai multe ori, jucăria pe care o mișc eu. Nu vrea doar un obiect care se mișcă. Vrea interacțiunea dintre noi.

Între timp, și ea m-a studiat foarte bine. Știe cum să-mi atragă atenția și ce comportamente produc rezultatul dorit. Dacă privirea insistentă nu funcționează, apare lăbuța. Dacă nici aceea nu rezolvă problema, există întotdeauna laptopul pe care se poate instala strategic până când înțeleg mesajul. Am ajuns să țin o undiță lângă mine atunci când lucrez. Așadar, întrebarea „cine pe cine a dresat?” rămâne deschisă și încep să suspectez că scorul nu este neapărat în favoarea mea.

Dar tocmai această parte amuzantă ascunde ceva mult mai important: relația noastră s-a construit prin adaptare reciprocă. Eu am învățat câte ceva despre lumea ei, iar ea a învățat câte ceva despre lumea mea. Niciuna nu a rămas exact în punctul din care a pornit.

Și relațiile dintre oameni au nevoie de adaptare reciprocă

Același principiu mi se pare important și în relațiile dintre oameni. Uneori ne imaginăm că o relație bună este aceea în care două persoane se potrivesc perfect de la început și nu trebuie să depună niciun efort. În realitate, două persoane vin într-o relație cu istorii diferite, nevoi diferite, obiceiuri diferite, vulnerabilități diferite și moduri diferite de a comunica. Inevitabil, cele două lumi trebuie să învețe să se întâlnească.

O relație sănătoasă nu înseamnă să-l transformăm pe celălalt într-o copie a noastră. Înseamnă să putem spune „asta este important pentru mine”, dar să avem și curiozitatea de a întreba „ce este important pentru tine?”. Înseamnă să avem limite, fără să devenim rigizi, și flexibilitate, fără să ne pierdem identitatea. Înseamnă să înțelegem că modul nostru de a iubi, de a comunica sau de a rezolva o problemă nu este singurul posibil.

Adaptarea sănătoasă trebuie însă să fie reciprocă. Dacă unul singur se adaptează permanent, în timp ce celălalt doar cere și primește, nu mai vorbim despre același proces. Nu poți construi singur o relație pentru două persoane.

Tocmai de aceea, atunci când o relație trece printr-o perioadă dificilă, întrebarea nu trebuie să fie întotdeauna imediat „Mai are rost?”. Uneori oamenii ajung la concluzia că relația nu funcționează, când ceea ce nu mai funcționează sunt anumite comportamente, rutine, așteptări sau moduri de comunicare. Iar acestea, în anumite condiții, pot fi schimbate. Comunicarea poate fi învățată, rutinele pot fi reconstruite, apropierea poate fi redescoperită și, atunci când există asumare și consecvență, chiar și încrederea poate uneori să fie reparată.

Asta nu înseamnă că orice relație trebuie salvată. Există situații în care lipsa respectului, comportamentele nocive, incompatibilitatea profundă sau absența oricărei disponibilități reale pentru schimbare fac distanțarea necesară. Dar nici existența unei probleme nu înseamnă automat că relația este lipsită de valoare sau că nimic nu se mai poate îmbunătăți.

Nu „cine trebuie reparat?”, ci „ce putem construi diferit?”

Poate că una dintre cele mai utile schimbări de perspectivă într-o relație este să renunțăm, măcar pentru o vreme, la întrebarea „Cine este problema?”. Atunci când fiecare încearcă doar să demonstreze că celălalt trebuie să se schimbe, relația se transformă ușor într-un proces în care există un acuzator și un acuzat, dar foarte puțină dezvoltare.

Întrebările mai utile pot fi altele: Ce nu funcționează între noi? Ce pot învăța eu? Ce pot face diferit? Ce are nevoie celălalt să înțeleg despre lumea lui? Ce am nevoie eu ca el să înțeleagă despre lumea mea? Și ce putem construi diferit împreună?

O relație nu trebuie să fie perfectă pentru a avea valoare. Dar pentru a se putea îmbunătăți are nevoie de două persoane care sunt dispuse să privească problema, nu doar să se privească una pe cealaltă ca fiind problema. Este nevoie de disponibilitatea ambilor de a învăța și de a modifica ceva concret în propriul comportament.

În fond, acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am observat și în procesul meu de adaptare cu Onyx. Eu nu am rămas exact aceeași persoană care a adus-o în casă, iar ea nu mai este pisicuța care a intrat atunci pentru prima dată pe ușă. Am creat, în timp, rutine și un limbaj pe care niciuna dintre noi nu le avea în prima zi.

Uneori potențialul există înainte să-l putem vedea

Când mă uit astăzi la imaginile din primele zile, văd o pisicuță foarte slabă și vulnerabilă. Dar, dincolo de asta, văd deja Onyx pe care o cunosc acum. Curiozitatea era acolo. Inteligența era acolo. Dorința de interacțiune era acolo. Iar energia — categoric — era acolo. Avea nevoie doar de condițiile potrivite pentru ca toate acestea să înceapă să iasă la suprafață.

Onyx avea nevoie de suficientă siguranță ca să înceapă să arate cine era. Poate că și oamenii au nevoie, uneori, de ceva asemănător. Nu întotdeauna avem nevoie de cineva care să ne „repare”. Uneori avem nevoie de un context suficient de sigur încât să putem încerca, să greșim, să învățăm, să ne ajustăm și să descoperim ce suntem capabili să devenim.

Iar într-o relație sănătoasă, procesul acesta nu se întâmplă într-o singură direcție. Nu unul crește și celălalt privește. Nu unul se adaptează și celălalt cere. Nu unul încearcă permanent, iar celălalt așteaptă rezultatele. Ne întâlnim undeva la mijloc. Ne învățăm unul pe celălalt, ne adaptăm și, atunci când există respect, siguranță și disponibilitate reciprocă, putem crește împreună.

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a amintit o pisicuță slabă și amărâtă, luată de pe stradă, pe care nici măcar nu intenționam să o păstrez.

Coaching cu Ioana Coman

Ofer sesiuni individuale de coaching pentru persoanele care vor să înțeleagă mai bine dinamica relațiilor lor, să își stabilească limite sănătoase, să își recapete autonomia și să ia decizii mai clare despre ceea ce își doresc mai departe.

Coachingul meu nu se limitează însă la relații. Lucrez holistic cu obiective de dezvoltare personală, inclusiv schimbări de stil de viață și nutriție, carieră, obiective profesionale, încredere în sine, organizarea vieții și perioadele în care simți că ai nevoie de o nouă direcție.

Scopul nu este să îți spun eu cum trebuie să îți trăiești viața. Este să te ajut să vezi mai clar ce îți dorești tu, ce te ține pe loc și ce poți schimba concret.

Poți găsi mai multe articole pe https://www.ioanacomancoaching.com/ro/blog-ioana-coman-coaching sau poți https://www.ioanacomancoaching.com/ro/sesiune-individuala-de-coaching-ioana-coman-coaching.

O pisică pe care nu intenționam să o păstrez

Când mă uit acum la filmările cu Onyx din primele ei zile în apartament, primul lucru pe care îl observ este cât de slabă era. Avea un corp foarte firav, era lungă și subțire, iar blana ei nu arăta deloc așa cum arată astăzi. Se vedea că viața de pe stradă nu fusese ușoară cu ea și că avea nevoie, înainte de orice, de hrană, odihnă și siguranță.

Când am luat-o de pe stradă, intenția mea fusese simplă: să o salvez și să mă asigur că este bine. Nu eram pregătită să am o pisică și nici măcar nu plănuisem să o păstrez. Dar foarte repede am început să descopăr că, dincolo de aspectul acela de pisicuță amărâtă și vai de capul ei, exista o personalitate extraordinar de vie. Onyx era curioasă, atentă, jucăușă și foarte interesată de ceea ce se întâmpla în jurul ei. Mă urmărea, mă observa și căuta interacțiunea cu mine.

Corpul ei spunea multe despre ceea ce trăise. Comportamentul ei îmi arăta însă câtă energie, curiozitate și dorință de interacțiune existau deja în ea.

De ce am început să o dresez

Așa mi-a venit ideea să încerc să o dresez. Nu pentru că aveam nevoie de o pisică ce execută comenzi și nici pentru că voiam să transform relația noastră într-un program rigid de dresaj. Am vrut pur și simplu să-i ofer și stimulare mentală. Siguranța, hrana și odihna erau prioritare, dar devenea tot mai evident că Onyx avea o minte foarte activă și multă energie. Dacă urma să trăiască în interior, voiam să-i ofer mai mult decât un bol cu mâncare și un loc confortabil în care să doarmă.

Am început foarte simplu: „Onyx, șezi.” Nu aveam cine știe ce așteptări. Era o pisică luată de foarte puțin timp de pe stradă, iar eu însămi abia începeam să descopăr cum funcționează ea. Numai că Onyx m-a surprins. A răspuns foarte bine la exerciții, a învățat „șezi”, apoi au urmat alte lucruri, precum „dă lăbuța”. Ceea ce trebuia să fie doar o activitate amuzantă prin care să-i stimulez mintea a devenit, treptat, încă un mod prin care am început să comunicăm.

Ioana Coman Coaching

Termeni și condiții

Politica de confidențialitate

Sesiunile sunt disponibile online. Pentru întrebări sau pentru a programa o sesiune, mă poți contacta la: ioanacomancoaching@yahoo.com

Urmărește Ioana Coman Coaching pe Instagram: @ioanacomancoaching https://www.instagram.com/ioanacomancoaching/

Blog

Despre mine

Coaching 1:1

Contact